Bine ati venit!

mulţumesc ca îmi vizitaţi blogul şi că ma citiţi! Prezenţa voastră aici, în căsuţa aceasta, atât de intimă a sufletului meu, a însemnat, de multe ori, alinarea de care aveau nevoie rănile mereu deschise ale sufletului meu, încrederea care-mi lipsea pentru a mai face un pas pe acelaşi sinuos drum. Să aveţi lumină şi bucurie în noul an, să vă fie sufletele calde şi mereu îmbrăţişate de sentimente înălţătoare. Să fiţi mereu înconjuraţi de frumos şi de bunătate! Vă doresc multă sănătate! Georgeta

duminică, 8 februarie 2015

INTERVIU CU POETUL ŞI ZIARISTUL GEORGE ROCA

Pe lângă faptul că omul George Roca este un poet şi un trubadur al spaţiului virtual, el este - în sensul cel mai frumos al cuvântului – un OM. Peste tot are mulţi prieteni. Prietenia e un lucru greu de păstrat, zic eu, mai ales în zilele de astăzi.”(G.N.)

Georgeta NEDELCU: Aşa cum spunea cineva, v-am cunoscut şi eu pe o stradă a internetului. Ne-am întâlnit spontan, la o anume intersecţie, să zicem a şansei cu spaţiul virtual. Am avut norocul să îmi citiţi poemele şi să mă publicaţi în revista ce cu onoare o conduceţi. Pe atunci când aţi scris despre mine, eram la prima apariţie literară cu romanul „Exmatriculat din viaţă!”. Vă mulţumesc că vă aplecaţi asupra scriitorilor mai puţin cunoscuţi pentru a-i scoate în evidenţă pe ei ca şi scriitori, dar în special pentru a face cunoscute operele lor care vor dăinui peste timp. V-am cerut permisiunea de a vă lua un interviu şi vă rog să mă credeţi că nu este o misiune uşoară, pentru că am în faţa mea un interlocutor de o calitate ireproşabilă, un om cu un nivel de cultură vastă. Nu numai că sunteţi poet, un bun ziarist ci şi un promotor cultural. De-a lungul timpului aţi făcut şi faceţi parte din conducerea mai multor ziare şi reviste, aţi desfăşurat o luptă intensă pentru biruinţa unei idei sau a unei cauze, pentru frumos, pentru curăţenia sufletului. Cu toate că locuiţi în Australia, sufletul dumneavoastră este nostalgic după Ardealul nostru – meleagurile unde v-aţi petrecut copilăria – şi după oamenii din România cu care luaţi legătura virtual, prin postările şi comentariile făcute de aceştia. Sunteţi loaial ţării în care trăiţi de peste 30 de ani, vă consideraţi australian şi vă trăiţi cu demnitate, dualitatea. Sunteţi redactor şef al revistei de notorietate publică „România VIP”, o revistă interesantă, pe care o răspândiţi în toată lumea. Iubiţi oamenii şi asta o demonstraţi prin ceea ce faceţi zilnic. Nu există zi să nu trimiteţi articolele pe care le editaţi pentru revista pe care o conduceţi sau pentru alte publicaţii prietene şi astfel creaţi legături trainice între românii de pretutindeni. De obicei trimiteţi materialele la peste 150 de adrese: redacţii, edituri, jurnale, scriitorilor şi prietenilor din întreaga lume… de la un capăt al lumii, la celălalt. Sinceră să fiu, aş vrea să vă pun câteva întrebări, pentru a vă cunoaşte mai bine – atât eu, cât şi cei care vă citesc – ca să completăm, cumva, portretul dumneavoastră. Sunteţi un om adevărat, un om cum mi-aş dori să fie mult mai mulţi oameni decât există astăzi! Cum este omul George Roca şi care este povestea sa?

George ROCA: Foarte interesanta întâmpinarea dumneavoastră! Mi-a plăcut, m-a uns pe suflet. Dar totodată m-a făcut sa mă simt stingher. De ce? Pentru că nu sunt chiar aşa de „la superlativ” precum mă prezentaţi dumneavoastră. Sunt un om normal care îşi caută conaţionalii pe internet pentru a construi împreună punţi de legatură în domeniul culturii, artei şi al literaturii. Acest fapt mă face să mă simt mai aproape de locurile natale, de poporul pe care l-am părăsit în urmă cu treizeci de ani… Recunosc, îmi pare nespus de rău că am plecat din România; nu aş mai face-o chiar dacă aş mai trece prin acele greutăţi care m-au determinat să iau această decizie… Viaţa de emigrant este grea, plină de suferinţe, de singurătate, de supărări… Ce poţi face ca să îţi astâmperi dorul de locurile natale? Să comunici cu cei pe care i-ai lăsat în urmă, să le scrii, să-ţi scrie, şi astfel sufletul se mai curăţă de amărăciune. Şi apoi, dacă mai ştii să scrii „literar”, dacă ai ocazia să mai publici pe ici pe colo, începi să prinzi aripi şi să te apropii şi mai tare de ai tăi. După care încerci să îţi încropeşti o revistă – rudimentară la început – dar pentru tine o bijuterie şi un ideal, iar cu trudă şi seriozitate constaţi că revista a devenit mai bună, mai apreciată de cititori… Şi uite aşa se adună în jurul tău prieteni dragi, care au aceleaşi idealuri şi cu ajutorul lor ajungi să ieşi din anonimat. De data asta trebuie să fii mai perfecţionist, să studiezi, să te informezi şi să te documentezi mult mai bine, deoarece cei care te înconjoară şi îţi citesc scrierile au pretenţii mai mari de la tine. Cu timpul poţi spune că ai mai urcat o treaptă. Începi să îţi aduni scrierile şi „pui” de-o carte, aştepţi reacţiile criticilor de mâna a doua… că cei de mâna întâia sunt prea ocupaţi cu cei mari. Prinzând curaj mai scoţi o carte… de data asta faci o lansare mai fastuoasă, unde vezi că ai un public citior mai numeros, şi unde ţi se aduc şi câteva elogii… Nu-ţi mai încapi în piele zicând că toată lumea literară îţi aparţine, începi să fii foarte pretenţios cu ceea ce scrii… şi cultivi (tot timid!) relaţii cu unele pesonalităţi! Şi uite aşa începe să te cunoască lumea! Dacă vrei să fii fair îi ajuţi şi pe alţii să poată urca câteva trepte ale scrisului… Spre bucuria ta, îţi creşte inima atunci când eşti invitat să faci parte din colegiul de redacţie al vreunei publicaţii… fie ea cât de obscură… Începi să ai pretenţii şi faci noi eforturi să te integrezi în conducerea unor reviste mai de prestigiu, de o mai mare circulaţie, – virtuală sau pe hârtie – unde începe să te cunoască lumea ca pe un cal breaz, mai ales dacă nu eşti cu nasul pe sus! Şi de-a lungul timpului constaţi că ţi-ai făcut şi mulţi, mulţi prieteni…

Georgeta NEDELCU: Sunt în viaţă momente cheie, banale pentru alţii, dar providenţiale în destinul unui om. Care au fost oamenii providenţiali de care v-aţi ciocnit şi cine v-a schimbat viaţa?

George ROCA: Am să vă răspund mai pe scurt la întrebări, deoarece nu vreau să facem un interviu kilometric. Da! Au fost câţiva oameni care mi-au marcat viaţa: În primul rând au fost părinţii mei, cei mai cei! Pe drumul literar al vieţii prima a fost Doina Coman aka Ana Blandiana, vecina mea de pe strada Josef Attila din Oradea, care scria poezii şi le pierdea pe uliţa copilăriei… iar eu le găseam, le citeam şi voiam să fiu ca ea… să fiu poet! Ei! Dar ea a ajuns o niagară, eu un pârâiaş… dar tot e bine că… mai curge apă şi prin albia mea. În al doilea rând a fost profesorul meu de limba română de la liceu: Gheorghe Grigurcu, care a devenit mai târziu un important critic literar, urmat de Ioan Ţepelea, preşedintele Academiei de Ştiinte, Literatură şi Arte (ASLA Oradea) care mi-a oferit oportunitatea e a mă „învârti” în primul spaţiu literar de prestigiu. Apoi Ovidiu Drimba, un mare domn al literaturii române, istoric, scriitor si critic literar, care m-a acceptat ca prieten, cu toate că e mai în vârstă decât mine cu aproape 30 de ani. De câte ori mă duc la Bucureşti îl vizitez… sau vorbim destul de des la telefon. Am avut şi mai am multe de învăţat de la dânsul! Păcat că a rămas singur şi însingurat. Nu pot să nu o menţionez pe fosta mea profesoară de arta actorului, Zoe Anghel-Stanca. Domnia Sa, mi-a deschis o fereastră spre a vedea lumea în culori… şi în bune maniere! (Mi-a spus că restul e balastru şi trebuie evitat!). M-au mai marcat într-o oarecare măsură câţiva scriitori, artişti, prieteni – unii trecuţi de mai multă vreme în lumea umbrelor: scriitorul Stelian Vasilescu - fostul secretar al teatrului din Oradea, Tomiţă Caragiu – fostul director al Teatrului din Ploieşti – unde am lucrat câţiva ani, Ion Toboşaru – profesor de estetică la IATC, eruditul Mircea Zaciu – orădean prin naştere şi clujean prin expresie universitară, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, eminescolog de suflet, George Pruteanu, lingvist şi doctor al limbii române, Constantin Mălinaş, o enciclopedie de cultură, Artur Silvestri, regretat promotor cultural…

Georgeta NEDELCU: La noi, mai mult ca în alte ţări, există în aceste timpuri, o uimitoare neglijenţă spirituală, care are consecinţe asupra noastră, până la urmă. Un popor fără cultură e un popor sărac. Totul vine din spirit, nu vine din trup. În orice întreprinzi în viaţa asta, că eşti scriitor, muzician, miner, artist, pictor sau orice altă meserie ai avea, totul vine din suflet. Dacă nu pui suflet în tot ceea ce faci, nu reuşeşti să faci mai nimic. E lupta asta aprigă împotriva valorii. E o lipsă a societăţii ca întreg sau a conducătorilor ei? Unde e problema?

George ROCA: Da a societăţii! Conducătorii sunt efemeri. Avem mereu intenţia să dramatizăm… de parcă românii sunt cei mai amărâţi din lume! Ce aşteptăm, să vină alţii să ne facă ordine in casă? Veşnic ne plângem! Ne plângem că e murdar, dar noi scuipăm pe jos; ne plângem că suntem săraci, dar suntem leneşi şi ne furăm capra proprie; lăudăm mereu valorile altor popoare; stăm prost la capitolul demnitate, personalitate, mândrie naţională, egalitate în drepturi (pe care nu ştim cum să o obţinem!). Plecând în străinătate uităm limba română şi ne mândrim cu faptul că tinerii noştri vorbesc numai limba ţării de emigraţie, iar noi facem pe ,,niznaiu” când revenim pe plaiurile mioritice că nu mai înţelegem limba strămoşilor folosind cuvinte alogene şi accente ilare în vorbire. Râd şi curcile de noi! Grecul, turcul, ungurul, filipinezul, şi alte popoare mai mititele ca faimă şi ca număr, vorbesc acasă în limba strămoşilor, desigur învăţând în paralel şi limba noii patrii! Numai noi… nu mai ştim de unde venim, ai cui suntem! Veşnic dăm vina pe altcineva, dar nu ne vedem bârna din ochi! Nu ne-a fost bun nici un conducător modern. Cuza a fost mason, Carol I – alogen, Ferdinand – idem, Carol al doilea – curvar, Mihai – necopt, Gheorghiu-Dej – criminal, Ceauşescu – tiran, Iliescu – neocomunist, Constantinescu – ţap, Băsescu – mincinos… Ce să mai zic! Noi nu iubim pe nimeni, dar vrem sa fim iubiţi fără să dăm nimic în schimb! Şi mai apoi avem o „hibă” – veşnic ne plângem de milă… Ca la noi… la nimenea! Numim România „Grădina Maicii Domnului”, dar noi nu mergem la biserică decât atunci când suntem la pământ, în rest… înjurăm şi suntem prieteni cu dracu până trecem lacu’! Poate greşesc, dar cam aşa văd eu problema! Aici e buba! Credeţi că alţii, alte popoare nu au probleme? Chiar ţări mai bogate… Aici în Australia sunt inundaţii în trei state…, inundaţii pe o suprafaţă mai mare de două ori decât cea a României. Mii de oameni au rămas fără casă, fără adăpost, fără muncă… dar nu înjură nimeni, şi nu acuză pe nimeni, nu-l blesteamă pe Dumnezeu! Gândesc pozitiv la reconstrucţie. Parol! Suferă oare de sindromul Păsării Phoenix? Vă pun o întrebare! Credeţi că românii nu vor renaşte? Sunt convins că da! Mai avem puţin de învăţat căci… tot se zice de noi că suntem printre primele trei popoare cele mai inteligente din Europa!

Georgeta NEDELCU: Aş vrea să vorbim puţin despre politică. Care este părerea dumneavoastră vis-à-vis de ce se întâmplă în România şi cu România? Sunteţi atent la ce se întâmplă în politica românească?

George ROCA: Unu! Nu mă atrage politica de loc! Nu am făcut niciodată parte din vreun partid sau dintr-o grupare politică. Nici în ţară şi nici în străinătate! În general, evit să discut politică deoarece veşnic se creează controverse. Românul face scenarii, deseori nedocumentate! Din auzite, sau citite prin cărţi sau reviste de propagandă! De exemplu… se spune că România va dispare, că ne vor înghiţii ungurii, evreii, ruşii sau… cine ştie ce hahalere! Că ne vom dezmembra! De care membre? Doi. Greşite aceste scenarii! Să nu uităm că suntem în Uniunea Europeană cu drepturi egale. Putem să ne mişcăm, avem drept al muncă, la venit – pe care putem să-l folosim pentru reconstrucţie şi modernizare – avem o ţară cu resurse bogate. Doar trebuiesc exploatate cu cap, nu să ne batem joc şi să le vindem pe nimica toată! Pământul nu ni-l ia nimeni! De ce nu-l cultivăm? De ce importăm fructe, legume, grâne… când odată eram declaraţi „ţară eminamente agrară”? Apoi să fim gospodari, să exploatăm fiecare colţişor de pământ. Să nu mai facem lucruri de mântuială! Să fim serioşi! Pentru binele nostru şi ai urmaşilor noştri. Să nu mai spălăm putina în străinătate! Să încercăm să facem ceva „acasă”! Politica românească? Cei de la conducerea ţării? Cine i-a ales? Poporul? Dacă da, atunci respectaţi-i! Dacă nu vă plac… nu-i mai alegeţi sau daţi-i jos!

Georgeta NEDELCU: Ce înseamnă România, azi, pentru dumneavoastră?

George ROCA: V-aş răspunde în versuri şi cântece ca la şcoală, în clasele primare! România de azi pentru mine înseamnă „Ţara mea cu ochi frumoşi” după cum o cântă Corina Chiriac, sau chiar imaginea acesteia din balada „Mioriţa”: „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…”. Convingător este şi Nicu Alifantis cu melodia „Ţara noastră-i ţara noastră, Dulce pajişte albastră, Aripă sculptată-n dor/ De lumina ochilor…”. Cel mai semificativ răspuns mi se pare cel a lui Vasile Alecsandri în poezia „Întoarcerea în ţară”: „În ţara mea dulce sînt drumuri de flori/ În dulcea mea ţară, zbori murgule, zbori,/ În blîndul luceafăr am un înger blînd/ Înalţă-te-n sînu-i, o! tristul meu gînd!/ Ţara nu-i departe; o simt, o văd eu!/ Raiul înfloreşte în sufletul meu./ Steaua se arată pe cerul senin./ Îngerul iubirii îmi zîmbeşte lin./ Pieriţi, neguri dese! iată dulcea stea!/ Piei, străinătate! iată ţara mea!”. Şi apoi să nu uităm că în curând… „Vine, vine primăvara/ Înfloreşte toată ţara!”. Decât să ne punem cenuşă în cap, să (ne) plângem tot timpul de milă, mai bine să o ajutăm să înflorească! Ne vom bucura de ea şi vom înflori şi noi, şi urmaşii… şi urmaşii urmaşilor noştri! Cine zicea asta!? Ce-ţi doresc eu ţie, dulce României? Răspunde în locul meu marele bard: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!”. Atât! Nu e destul?

Georgeta NEDELCU: Se pierde poporul ăsta? Credeţi că în ’89 ne-am trezit brusc dintr-un coşmar şi n-am ştiut încotro să mergem? Credeţi că a fost o trecere prea bruscă la libertate şi oamenii s-au rătăcit în false valori? Ce reproşaţi românilor şi României?

George ROCA: Disitinsă doamnă, poporul român nu piere… Cum să piară? Unde să dispară? Suntem peste douăzeci şi cinci de milioane (incluzându-i şi pe cei din diaspora), fără să socotim fraţii basarabeni. Avem un spaţiu geografic, avem tradiţii, cultură, identitate… Suntem recunoscuţi ca naţie! Unde să se piardă acest popor? Grecii sunt mai puţini la număr decât noi. După cel de al doilea război mondial au emigrat în masă din cauza foamei şi a luptelor politice interne şi iată că nu au pierit! Evreii la fel, şi-au redefinit statul şi au făcut din el o oază prosperă. Nemţii aşişderea. Au renăscut din cenuşa bombelor devenind cea mai bogată naţiune din Europa. Despre care coşmar vorbiţi? Au avut parte şi alţii de asemenea fenomene! Nu se moare aşa de uşor, nu dispare un popor atât de repede! Trecerea spre noua libertate a fost de fapt o tranziţie, o reacomodare, nu un început. Parcă în urmă cu cincizeci de ani (nu!) mulţi români strigau „Stalin şi poporul rus, libertate ne-a adus!”?. Câţi din ei strigau din convingere? Şi totuşi cântau, dansau, trăiau… chiar dacă fraţii lor săpau la canal! Şi acum e la fel! Cântăm, dansăm, ne bucurăm de televizoare cu plasmă şi de paşapoarte, chiar dacă pensionarii mai sapă încă la „canalul sărăciei”… Om bogat - om sărac, sau „cine poate, oase roade!”. C’est le capitalisme qui rend pessimistes? Parcă pe vremea comuniştilor nu eram pesimişti? Libertatea ne-o construim noi, muncind mai mult şi mai bine! Ce reproşez românilor? Că nu se trezesc la realitate cu toate că şi imnul naţional începe cu „Deşteaptă-te române!”. Cât despre România… o ţară oarecare, unde nu se întâmplă cu nimic mai dezastruos decât în alte ţări, o ţară minunată, de mărime medie, aliniată ţărilor civilizate! Punct!

Georgeta NEDELCU: Am ajuns o ţară, împărţită între nevoile şi pretenţiile germanilor lui Hitler sau comuniştilor lui Stalin, Lenin şi toţi care au creat degringolada lumii? L-aş pune şi pe Ceauşescu, dar mi-e tare greu, nu că sunt nostalgică, dar îi datorăm 400 de mii de apartamente în ţara asta, metroul şi multe altele… Unde e poporul curajos din vremea lui Ştefan cel Mare, cel care făcea zid în faţa tuturor?